În cazul Banco Master, STF a început deja să facă ceea ce face mereu când ancheta amenință să iasă de sub control:
apagând lumina.
Primul, Dias Toffoli a pus cazul sub secret absolut. Cu alte cuvinte: țara nu poate vedea, nu poate urmări, nu poate cere. Și când o anchetă devine secret de stat în cadrul Supremului, acest lucru nu este "prudență". Este blindaj. Este scoaterea subiectului din dezbaterea publică în timp ce sistemul lucrează în tăcere.
Apoi a venit pasul doi, și mai clar: STF a început să asfixieze PF în cadrul propriei operațiuni. Toffoli a hotărât ca materialul confiscat să fie păstrat sub controlul Supremului, scoțând de la Poliția Federală comanda naturală a percheziției și a avansului tehnic al cazului. Ancheta, care ar trebui să decurgă ca o operațiune polițienească, devine un proces
"administrat" de birou.
Este formula perfectă pentru a ucide fără a părea că a ucis.
Și apoi intră cireșa de pe tort: când subiectul începe să miroasă, în loc să se concentreze pe ceea ce a fost găsit, STF schimbă agenda la "scurgere", "secret", "atac la instituții". Și Alexandre de Moraes, ca întotdeauna, apare cu pixul greu pentru a deschide anchete, a ținti pe cei care "îndrăznesc" să expună culisele și a pune tribunalul ca victimă — nu ca putere care trebuie să fie supravegheată.
Și astfel povestea este rescrisă.
Lava Jato a murit exact așa: mai întâi discursul despre
"legalitate", apoi obstacolele, apoi anulările, apoi desmoralizarea completă. Când operațiunea s-a apropiat prea mult de etajul de sus, STF a făcut ceea ce știe să facă cel mai bine:
transformând o anchetă într-o ruină juridică.
Acum, în Master, țara asistă la același film din nou.
Secret absolut. Controlul materialului. PF încolțită.
Narațiune deviată. Și cazul împins lent într-un sertar unde nimic nu se mișcă fără autorizație.
În Brazilia, corupția nu se termină pentru că există întotdeauna un tribunal pregătit să "protejeze democrația" tocmai în momentul în care ancheta începe să funcționeze.