1/ Capacitatea de audit este adesea văzută ca o funcție suplimentară de după-fapt.
După ce sistemul a fost pus în funcțiune, sunt adăugate jurnale, tablouri de bord, rapoarte și instrumente pentru a permite oamenilor să revizuiască.
Într-un sistem software cu supraveghere umană continuă, această practică este încă fezabilă.
Dar atunci când agenții autonomi acționează continuu la viteza mașinii și nu mai există intervenție umană, acest model devine complet ineficient.
2/ Problema este că vizibilitatea post-factum nu poate susține o funcționare cu adevărat autonomă.
Când agenții execută independent, sistemul trebuie să poată răspunde clar în momentul execuției:
Cine este autorizat să acționeze,
Care sunt constrângerile aplicabile la acel moment,
Dacă aceste constrângeri sunt respectate riguros.
Odată ce autorizarea, constrângerile și execuția sunt dispersate în sisteme separate sau rupte între ele, capacitatea de audit devine fragmentată, dependentă de interpretare și extrem de vulnerabilă.
În acest moment, încrederea se bazează pe presupuneri, nu pe garanții verificabile.
3/ Kite abordează această problemă prin considerarea capacității de audit ca o proprietate de primă clasă a sistemului.
Pe Kite, identitatea agenților, permisiunile, constrângerile și decontările sunt aplicate nativ în momentul execuției și sunt înregistrate sincron pe lanț.
Sistemul nu se bazează pe încrederea implicită și nu necesită asamblarea și restaurarea post-factum.
Prin urmare, autonomia nu va fi încetinită de audit, ci, dimpotrivă, va avea verificabilitate încă de la începutul designului.
Pe Kite, agenții nu doar că pot acționa independent, dar fiecare acțiune poate fi întotdeauna verificată.
🪁